Infinit pozitiv, spectacolul care m-a făcut conștientă

Am fost pentru prima dată la un spectacol de teatru de când ne-a cotropit pandemia. La “Infinit Pozitiv”, în curtea Muzeului Național al Literaturii Române, unde erau așezate regulamentar 20 scaune. Sub o familie de castani deși, ruginii, din care picau poetic frunze la picioarele actorilor.

M-am așezat în primul rând, pe care de obicei îl evit, însă mai exista doar varianta de a sta în spatele curții. Evit primul rând mai ales când îi cunosc pe actori, îmi sunt apropiați și/sau e premieră. Pentru că emoțiile sunt mari, distanța dintre noi foarte mică, iar recunoașterea unei fețe sau reacții familiare în timpul jocului, poate perturba. Am pățit-o.

Sâmbătă și duminică, pe acea scenă desprinsă parcă din “Pescărușul” lui Cehov, au jucat: sora mea, Mădălina Brândușe, colegul meu de grupă din facultate, Alexandru Fifea și Paula Dunker, pe care am remarcat-o din primele zile de școală, urmărindu-i parcursul și trecerea gradată de la coregrafie la actorie.

Ce vreau să spun este că sâmbătă seara, în acel context vitreg la primă vedere, am trăit un lucru minunat: mi s-au dilatat deschiderea, înțelegerea și acceptarea vis-a-vis de meseria pe care o practic. Mi-a devenit clar gândul că ceea ce mă poate perturba pe mine, pe scenă, nu e doar situația în sine (un telefon care sună, un spectator care se perindă prin fața scenei, o pungă de pufuleți care foșnește printre scaune, o plasatoare care-și face de lucru în culise etc.), ci gândul amar că povestea sau experiența oferită publicului e trunchiată și că acesta va fi deconectat de la un parcurs coerent care-i poate facilita nașterea unor întrebări, conștientizări sau emoții profunde.

Însă am înțeles, dând firul înapoi pe parcursul meu artistic, că poate fi mai deranjantă reacția mea civilă de supărare/ enervare/ oftică/ răbufnire, pentru auditoriu, decât un fapt devenit atât de firesc, din păcate, ca alterarea liniștii în, să-i spunem generic, sală.

Introspecția pe tema acestui subiect m-a determinat să fac un prim pas înainte și să iau ca parte din poveste zgomotele inerente spațiului de joc din curtea Muzeului: hohotele de râs din jurul mesei din bucătărie a celor care locuiesc peste drum, parcarea unei mașini lângă gardul muzeului, căci e zonă rezidențială, frânturi din discuțiile trecătorilor, un stol de ciori care se întorcea la cuiburi fâlfâind puternic din aripi, pisici care se plimbau printre picioarele noastre etc.

Culmea, dându-mi voie să nu mă mai deranjeze și să îmi canalizez atenția pe actul artistic, nu pe vânătoarea de atitudini și zgomote necorespunzătoare, toate acestea sunete au făcut ca actul artistic să fie și mai bine ancorat în realitate, în aici și acum.  Căci ele creau, involuntar, un univers sonor.

E drept, poate nu e mereu cazul, însă de această dată, tema, textul și abordarea au părut că suportă foarte bine acest cadru. La fel și actorii, chiar dacă evenimentele mai sus menționate le-au influențat pe alocuri atenția și emoția, firește.

Și de aici o întrebare-curiozitate: ca public spectator, sunteți deranjați, dezamăgiți sau expluzați din poveste în momentul în care asistați la un moment de deconcentrare din partea actorilor? Căci unele sunt vizibile: o ezitare la nivel de text, un tremur al vocii, intensificarea  unei emoții, un “accident scenic”- un obiect scăpat din mână, de exemplu, care-l pune la încercare pe actor?

De sâmbătă încoace, eu m-am relaxat în această privință. Atât ca spectatoare, cât și ca actriță, pentru că am învățat să privesc dincolo de nevoia de control și perfecțiune, pe care le-am cărat cu mine de-a lungul vremii atât pe scenă, cât și în viața cotidiană.  Câtă vreme irosită, câtă energie consumată! Lipsa perfecțiunii, izbucnirea naturaleței, a firescului, a umanului, a prezentului, este tot ce poate fi mai frumos și mai dezirabil. Pentru mine. Era și înainte, dar se încăpățâna să rămână mai degrabă în plan teoretic.

Să îmi văd colegii, și mai ales sora, în astfel de momente unice, irepetabile, mă face să cred în ce fac și în puterea existenței scenice. Mi s-a întâmplat de atâtea ori să mă “comentez”, să mă supăr pe mine, să-mi reproșez că m-am abătut de la drumul bătătorit în repetiții, în loc să mă bucur de șansa de a mă lăsa să mi se întâmple ceva neprevăzut, gândind că dezamăgesc parte din public, partenerii sau regizorul, că lumea va gândi: “Vai, ce actriță slabă! Oribil, cum să uite text, cum să se împiedice, cum să aibă emoții sau să îi tremure vocea, mâinile?”

Cât de dură am fost cu mine în încercarea de a mă face plăcută, cât de nedreaptă am fost cu și față de mine având în cârcă grija altora, o grijă incotrolabilă și de nedorit din partea nimănui, sunt sigură. Imperfecțiunea și atingerea umană, dată oricărui lucru făcut sau simțit, sunt de acum obiectivele mele, încrederea că este suficient să-mi fac partea, așa cum publicul va fi capabil să o facă pe a lui.

Ce liniștitor mi-a fost să privesc un spectacol prezentat într-un context atipic, neconvențional, cu îngăduința cu care mă uit la mine și la viața mea, de câteva luni, de când am înțeles cât e de important să trăiesc în prezent, în realitate și mai ales pentru mine.

Și mai spun atât: “Infinit pozitiv” mi-a rămas întipărit în minte datorită revelației avute ca urmare a nonșalanței actorilor, a temei aduse în vizorul peisajului artistic- HIV/ SIDA, a demonstrației că se poate crea în orice condiții. Cea din urmă poate fi însăși esența creativității. Dar, mai ales, a rămas cu mine spectacolul pentru scena inefabilă și irefutabilă, de o sensibilitate și o forță demne de echilibrul necesar mersului pe sfoară, care o avea în prim plan pe sora mea, a cărei evoluție o urmăresc cu sufletul la gură din momentul pregătirii pentru admitere. E de văzut.

Mădă, îți mai spun o dată: în 22 ani, de când am început să merg constant la teatru, număr pe degetele de la o mână clipele în care mi-a fost dat să văd atât de multă sinceritate, puritate și viață pe scenă. Ca să-l citez pe profesorul meu, Ion Cojar, în acea clipă “a coborât îngerul”.

Mulțumesc, ați făcut să capete sens și lumină pentru mine lucruri cu care mă luptam în întuneric.

Felicitări, Nona Serbanescu, Fifea Aristide Alex, Paul Dunca/Paula Dunker, Madalina Branduse!Muzeul Național Al Literaturii Române

Foto 1: Ana Catina

Foto 2: Alex Fifea