Valencia, orașul surorilor

Mai, 2026
Valencia, Spania

Călătoriile sunt o formă de terapie. Iar, după cum se poate vedea, eu fac terapie intensivă.
Microvacanța cu surorile mele, în Valencia, a fost o sesiune de terapie relațională. Am conștientizat asta când m-am așezat să scriu despre ea, chiar dacă și în perioada de punere la cale a deplasării am simțit cum înmugureau în mintea mea gânduri pornite din dorința de a construi experiențe reparatoare împreună.

Scriu și plâng. Scriu și mă uit la mine cum mă țin să nu mă mai doară, însă stomacul s-a ridicat la mine, îl simt în gât, ca pe un ghem de vomă groasă. Instinctul de conservare îmi dictează să mă opresc, însă nevoia de a-mi învinge frica, teama de respingere și de eșec, mă împinge să nu renunț. Nu iar. Să scriu. Am nevoie să scap de ghemul din gât. Cu prețul suferinței pe care uneori nu mai știu cum să o gestionez și atunci ajung să o reprim, să o evit, să o neg.

Am închis ușa casei părintești în urma mea acum 23 ani, când am plecat spre București cu plămânii inundați de “Doamne ajută!,” “Uau” și “Vai!” Un oraș care nu-mi plăcea cu niciun chip, dar care-mi promitea eliberarea. Scăparea din jugul unor roluri strâmte, rigide, sufocante: copilul parentificat și supraresponsabilizat, sora cea mare, cea de-a doua mamă, cea care are grijă, cea care se sacrifică, care salvează, plătește, se lasă pe ea deoparte. Pe scurt: Cea care nu contează.

Oboseala asta psihică amestecată cu iubire și responsabilitate învechită, știam că nu are cum să rezolve traume, că nu e cu putință să aducă liniște sau alinare. Și m-am întrebat: Atunci cum aș putea transforma grija continuă într-o formă sănătoasă de apropiere? Cât din nevoia mea de a pleca cu ele vine din bucurie și cât din nevoia întărită de a ne salva puțin de viața pe care am dus-o în copilărie? Unde se termină ghemul responsabilității și unde pot să găsesc capătul de ață al poziționării corecte?

Gata, s-a deșirat ghemul.

Așa… În zilele petrecute în Valencia, mi-am mai încordat puțin mușchii gambei pentru a mă ajuta să fac un pas înspre ocuparea locului de merit: acela de soră. Egală. O soră dintre cele trei surori acum adulte, capabile să își poarte singure de grijă.
Odată cu acest pas pe care încă învăț să-l fac, încep să-mi dau și mie voie să fiu, să aflu cine sunt, ce am devenit în anii în care am muncit ca un prizonier la a perfora peretele gros al temniței în care m-a ținut rolul nedrept în care-am fost distribuită în fragedă pruncie, și cum să fac să trăiesc mai mult în prezent și pentru mine.

Călătoriile sunt o formă de terapie, de (auto)cunoaștere și lărgire a orizontului de înțelegere. Am realizat asta în plecările dese cu soțul meu, cu foștii parteneri, cu găștile din care am făcut parte, cu cea mai bună prietenă, cu colegii din teatru, de una singură, cu părinții și cu surorile.
Îmi repet ca pe o mantră ideea că au o funcție terapeutică călătoriile pentru că am nevoie să dau și acest sens plecărilor mele dese. Iar adevărul este că ne scot din rolurile sociale în care ne-am fixat, din zona de confort și familiaritate, ne țin departe de tabieturile noastre, ne schimbă ritmul interior, ne forțează capacitatea de adaptabilitate, ne permit alte tipuri de întâlnire. Cu noi înșine/însene și cu ceilalți/celelalte. Ne sprijină să ne redescoperim, să primim și oferim oglinzi, să aflăm lucruri neștiute, să creăm căi neuronale noi și amintiri care ne pot servi drept cârje emoționale în viitor.

Mă uit la pozele cu surorile mele, în care ne maimuțărim, ne bucurăm sau n-avem poftă să apărem, mă holbez la seria de instantanee făcute zilnic în lift, la fiecare plecare și revenire la Airbnb, privesc lungit la fotografia cu ele două, în care întrezăresc aceeași poftă de harță pe care o aveau și în copilărie, când mie îmi revenea poziția de arbitru, mă minunez că Deni s-a recablat la viață și că a început să mănânce fructe de mare de când am creat o tradiție cu vacanțele noastre anuale, apreciez la Mădă capacitatea tot mai mare de a fi prezentă în triada noastră încercată, precum și o formă de plăcere de a fi cu noi care aduce cu ce simt că trăiește când pleacă cu gașca ei de prietene.
Observând toate astea, îmi dau seama că iar am organizat eu tot și nu pot să nu mă întreb dacă, în cazul/momentul în care n-aș mai face-o, ar avea vreuna dintre ele inițiativa? Ori nu s-ar mai întâmpla deloc aceste escapade ale noastre?

Terapia și capacitatea antrenată de introspecție mă ajută să îmi conștientizez stările, emoțiile, gândurile, dorințele, nevoile. Să le văd impactul asupra corpului și asupra energiei mele vitale. Sau a lipsei acesteia.
La drept vorbind, mă ajută și să-mi pun întrebări scufundătoare, a căror răspuns se simte ca dezlipirea unei coji zgrunțuroase de pe o rană neglijată: O fac pentru ele, o fac pentru mine sau pentru noi toate? Căci orice acțiune a noastră, indiferent cât de altruistă i-ar fi membrana, are în nucleul ei o preafirească nevoie egoistă. A mea este de conexiune, de acceptare, de reciprocitate și de apartenență.
Fie că sunt acasă, oricare ar fi acest dezirabil “acasă”, ori într-un colț străin de lume, în Valencia, de pildă, cu o lingură zdravănă de paella în drum spre gură și o horchata mentolată în cealaltă mână, eu am nevoie de oameni, de siguranță, de conexiuni reale, susținătoare, reciproce și de sentimentul mângâietor din cale-afară de împreună.

Valencia este al treilea oraș ca mărime din Spania, după Madrid și Barcelona. Trei. Are un aer mult mai relaxat decât celelalte două, iar combinația asta de oraș mare cu ritm micșorat, mi-l face cel mai apropiat.
E un oraș portuar care stă cu gura căscată la Mediterană. E viu, e vechi, e nou, e colorat și, cel mai relevant, plăcut la respirat. Așa cum simt că devine relația dintre noi trei. Trei.
Are o plajă netedă și curată, cu palmieri, leandrii, suculente și bougainvillea încastrate, parcuri kilometrice în care bicicletele te îmbie să le încaleci, cartiere istorice în care stau pe loc repaus edificii absolut superbe, zone cu clădiri futuriste zăpăcitoare, multe muzee, anticariate, galerii de artă, piețe agroalimentare, terase, cafenele de specialitate, o gastromie care-ți aduce ploaia pe bolta palatină, precum și o nealterată cultură a statului afară, la o sangria și o porție sănătoasă de socializare.

Chiar dacă la naștere mi-a fost dată mie aproape toată rezerva de plăcere de a călători și de a vizita muzee, Oceanograful ne-a bucurat pe toate trei. Trei.
Dincolo de a fi un simbol al Valenciei, alături de celelalte muzee care compun “Ciudad de las Artes y las Ciencias” (Orașul Artelor și al Științelor), este o experiență inedită pentru oameni din toate generațiile.
Considerat cel mai mare acvariu din Europa, căci bazinele sale cuprind peste 500 specii și 45.000 viețuitoare, este compartimentat în ecosisteme care imită curajos, însă înghesuit, atât adâncul râurilor tivite de mangrove, cât și zone marine și oceanice din toate regiunile Terrei.
Cât ne-am perindat pe acolo, timpul a dat din aripi mai ceva ca un colibri. N-aș ști să spun cu precizie cum s-au scurs cele aproape patru ore. E drept însă că, văzând cum înotau rechinii deasupra capetelor noastre, protejate de aura tunelului acvatic, scrâșnind din dinții fierăstrău de ciudă că nu ne pot ajunge, ne-a cam uitat Poseidon acolo.
Oricât aș fi tras de surorile mele și ele de mine, cum porneam deplasarea încolonată spre ieșire, cum se oprea una dintre noi cu gura mărită în fața unei orătănii. Și dă-i și strigă-le pe celelalte două care, la rândul lor, semnalizau vizual, sonor și telepatic că au găsit o arătare mai ceva decât au putut depista celelalte. Și dă-i și fugi de colo-colo: ba la morena verde, mai nemișcată ca una împăiată, ba la crabii uriași care făceau alpinism pe stâncile băloase, ba în dreptul unui banc de pești pătrați ori la un lamantini care se dădea cu capul de fundul unei camere de sticlă pentru a suge de acolo nu știu ce nutrienți, ba la cele două beluga cu o piele la fel de albă ca terasele de calcar umezit din nespus de frumosul Pamukkale.

Dacă mă întrebați pe mine, toate aceste rarități și-au pierdut subit farmecul în fața meduzelor roz cu trene albe, dantelate ca manșetele cămășilor bărbătești din perioada Rococo, teatrale și firești deopotrivă. Am stat mesmerizată în fața casei lor lichide, încercând să le șterpelesc din grație și senzația serenă de plutire. Asta până m-au prins la înghesuială surorile mai mici, care mi-au smuls posibilitatea de a mai face câteva instantanee, dornice să vadă și crocodilii, și pinguinii, și coregrafia celor zece delfini zâmbăreți.
Fiind mai mare, având adică autoritatea exersată, le-am convins să mai facem o scurtă oprire pentru a trăi și o experiență de VR (realitate virtuală). Din meniul de posibilități, am ales toate trei aventura de a merge cu barca pe urmele unor balene, după care ne-am și scufundat. Toate trei odată, luând virtual locul scafandrului care filma minunea. Pentru a avea o experiență comună și, ulterior, motive să ne contrazicem, cum altfel? Doar n-om strica tradiția?
A fost atât de veridică mișcarea scaunului în secunda în care ne-a aruncat de la bordul navei, aflate în mare viteză, atât de intensă senzația de prezență în adâncul oceanului, pe cât de clar, pe atât de rece, și atât de de fascinantă urmărirea unei mame-balene care își testa abilitățile de parenting pe copilul ei alunecos încât, la final, toate trei aveam simptomele răului de mare. A meritat fiecare cent, vă zic, căci nu ne-a mai rămas niciun volt de tensiune pentru a ne lua la harță.

Cu aceeași disperare cu care caută puii de balenă, odată la fiecare trei minute, suprafața apei pentru a se oxigena, am ieșit și noi din corpul principal al Oceanografului, strangulându-ne senzația de greață cu câte o înghețată artizanală pe care am înfulecat-o în fuga spre serbarea de final de zi a delfinilor șturlubatici.
Chiar, voi știți că sunt mamifere, nu? Dar că trăiesc atât în ape sărate, cât și în unele dulci? Știți și că înotătoarea dorsală îi sprijină să își mențină echilibrul și temperatura constantă? Fiind, totodată, unică, ca amprenta umană? Bravo vouă! Nu vreau să vă smulg coronița de pe cap, însă a răspuns corect și un băiat de 11 ani care, în urma unui concurs digitalizat, a câștigat un loc de onoare la acest show și posibilitatea de a le umple gura carnivorilor cu pești de-o șchioapă după fiecare reușită coregrafică.

După ultimul șir de aplauze la scena acvatică, ne-am dezlipit de pe rândul de ciment, unde ne prâjise soarele ca pe niște turte, și am fugit împiedicat spre casa frigorifică a pinguinilor. I-am găsit stând drepți, imobilizați după un geam mai transpirat ca cel al saunei. Cum au văzut puhoiul trântindu-le ușa casei de perete, cum s-au activat, reluându-și rolurile și partiturile: doi stăteau cioc în cioc, după ce ea primise, în sfârșit, o piatră pe măsura așteptărilor prelungi, acceptând astfel măritișul. Aceștia erau protagoniștii. Alți doi semeni, cu apucături de cocoși, și-au ciocnit plescăitor piepturile până când unul a intrat în freeze, iar celălalt s-a aruncat în apă pentru a-și răcori patosul. Prinseseră doar roluri secundare, acum serios: cât să te și trosnești? Iar cei mai mulți, care primiseră doar o figurație simplă, stăteau în rândul din spate, crezând că nu-i observăm, și se scărpinau în adâncul penelor.
L-am admirat însă îndeaproape pe înotătorul din rolul secundar, amator din fire, căci a tras la public în ultimul hal. La un moment dat chiar ne plictisise și am decis atunci să încercăm ceva mai dur: Insula crocodililor.

Doar unul am ochit, stătea lipit de geam ca o venzută, ocazie cu care i-am putut studia îndeaproape ghearele rămase moștenire de la străbunii dinozauri. O dată n-a clipit în toate acele minute de analiză, cât autocontrol! Vă zic: ar putea liniștit să joace o statuie vivantă. Asta m-a tras cu gândul la călătoria pe care am făcut-o-n Gambia. N-am avut de lucru și ne-am dus la sanctuarul crocodililor. Nu mai știu exact, dar erau în jur de 70 acolo, neîngrădiți sub niciun chip. Și, ce credeți c-am făcut? Am întărit rândurile inconștienților și ne-am dus să-l mângâiem pe coadă pe unul dintre ei. Măcar era și soțul meu cu mine, așa ne-am asigurat că n-o să rămână vreunul dintre noi traumatizat pe viață pentru că l-a văzut pe celălalt linșat în fața lui.
Ni se spusese că nu e niciun pericol, că au mâncat și că pielea noastră albă le-ar sta oricum în gât. Sau, ia stați, oare asta am ales eu să-mi zic, alimentându-mi curajul palid?

Am plecat tefere de la Oceanograf, îndoite puțin de stomac, căci de la atâta alergătură, baie de soare și entuziasm, începuse să ni se aprindă becul roșu al foamei. Restaurantul subacvatic închisese văzând că ne apropiem, moment în care ne-am uitat la ceas ș-am zis, eu sau Mădă, nu mai știu exact, sigur nu Deni: “Hai c-avem timp să vedem și Muzeul Științelor!”
Și dă-i și fugi, una, două, trei. Trei ritmuri diferite: cu de-a sila, cu de-a pofta de a nu pierde banii dați pe biletul combo, cu de-a entuziasmul de a vedea ce minunății se ascund și acolo. Închidea în mai puțin de 20 minute. Și dă-i și fugi, și dă-i să recuperezi, și dă-i cât să nu se prindă că nu vrei.
Pfuuuu! Ș-am ajuns. Cu gurile uscate și hainele jilave. Ne-am revenit abia când ni s-a spus la poartă că nu se închide la 18, ci la 19. “Iuhuuu, am primit bonus o oră!” Capul mai în etate s-a bucurat nevoie mare, cel mijlociu pe jumătate, cel mic… Mai are rost să zic?

“-Te recomiendo empezar por el último piso, el tercero, es el más interesante. Y luego bajamos a los siguientes.
-(ș-au năvălit imediat peste mine) Ce-a zis, ce-a zis?
-Să începem cu ultimul etaj că e cel mai interesant. Ș-apoi să coborâm la următoarele. Care sunt și mai și.”
Am simțit imboldul de a plusa puțin ca să le țin curiozitatea trează, așa cum făceam în copilărie, însă mi-am dat seama la timp că intrasem iar pe pilot automat și am scurtat replica până la adevăr.
Vă dați seama că abia ne-a ajuns timpul să vedem, pe sărite, un etaj?! Chiar, știți ce a făcut treimea asta de muzeu să fie special? Faptul că nu e căptușit cu plăcuțe care te trag de mânecă profesoral: “Nu atinge!” Ba din contră, ne-a provocat să apăsăm, să testăm, să ne jucăm, să descoperim interiorul corpului uman, genetica, spațiul, schimbările climatice, arborele celor 7.000 limbi vorbite la nivel global, inteligența artificială, toate acestea, experimentând.
Mădă a tras de un cordon pentru a vedea cât de lung este intestinul gros uman, eu aș fi lovit sacul de box pentru a-mi măsura forța, dar prea se înghesuise acolo un pâlc de tineri bărbați și n-am vrut să le mut atenția de pe oferta muzeului, așa c-am ales să văd mostra de pământ lunar și reconstituirea unei selenizări, în timp ce Deni s-a făcut mică ca să se odihnească sub o balustradă. Până s-o conving să meargă să-și observe și ea amprenta digitală, am găsit-o pe Mădă la orizontală, gata de o picoteală. E, imaginați-vă că așa a arătat copilăria mea: în timp ce credeam că una e gata și o pregăteam și pe cealaltă de plecare, lecții, masă, joacă, pe prima o izbea o nevoie incompatibilă. Și dă-i și trage de ele să le aduci împreună, Sabino!

În fine! M-am mai învârtit puțin pe-acolo, probând sunetul unei tornade care egala în forță puterea unei sforăituri, iar înainte să apuc să înțeleg și ce era cu toate posterele acelea mari care ilustrau actori și actrițe de la începuturile Hollywood-ului, a început să patruleze paza și să ne invite, pe scări, spre ieșire.
Cât m-am întors pe călcâie să mai fac o ultimă poză, surorile mele dispăruseră. Am apucat-o pe scări, nimic. Nici înainte, nici înapoi. Și dă-i și fugi iar. La etajul următor, mi-a apărut în vizor Denisa. Cu ea am un istoric bogat de dispariții de sub nas, de pe vremea când era atât de mică că nici copil nu-i puteam spune. De Mădă, nici urmă. Am sunat-o, a sunat-o, n-a fost fraieră să ne răspundă. Am luat-o pe Deni de-o toartă și am mers afară. I-a dat mesaj să-i spună unde suntem. Ca să nu pierd vremea, am împuns-o la câteva zeci de metri, unde scria cu litere de-o șchioapă: Valencia. Ne-am puns la coadă și, exact când ne-a venit rândul la poza emblematică, a venit bolborosind și mijlocia. Ne-a ieșit o poză de toată fudulia. Dacă nu v-aș spune, nici n-ați intui măcar că suntem noi acolo.

Răpuse de oboseală, ne-am retras din mulțime și ne-am răsturnat pe o bordură pentru a ne trage sufletele, totuși, ne foisem vreo cinci ore în cele două muzee. Cum ne-am așezat, cum ne-am reamintit că ne e foame. Ne-am pus ușor-ușor de acord asupra locului în care să luăm o cină tainică, dar n-am pornit înainte de a admira și din afară arhitectura colosală care ne împrejumuia la lumina amurgului.
Clădirea Muzeului Științelor aducea bine cu un schelet gigantic de balenă, iar în jur, toată colecția de muzee era patronată de un alb fluid, de-a dreptul filmic în lumina corai-portocalie care flutura în pereții lungi de sticlă. Nu e o întâmplare faptul că acest complex apare în multe pelicule S.F. și în producții futuriste. “Tomorrowland”, de pildă, are secvențe turnate aici. Vă las dovada, nu mă credeți pe cuvânt:

Și uitați așa, am mers mai departe, tot per pedes, căutând unul dintre puținele restaurante care-și încheiaseră mai repede intervalul de siesta și erau gata să ne umple masa cu o paella cu mariscos și o carafă de sangria pitrocită cu cuburi strâmbe de fructe. Paella, în ciuda notei mari pe care o primise restaurantul în catalogul online al locurilor recomandate, se dovedise a fi cel mult mediocră.
Și cum o plimbare imediat după masă este ceea ce recomandă orice doctor pentru a avea un tranzit intestinal sănătos, am luat-o tot la picior prin Ruzafa, cartierul valencian considerat cel mai viu, mai creativ, mai hipsteresc.
Istoric vorbind, a fost un cartier muncitoresc, modest. Însă în ultimii 15–20 ani s-a transformat vizibil, devenind o oază a boemiei. Atmosfera era de o relaxare care descuraja orice tentativă de lucru, însă de o profundă experimentare senzorială: balcoanele își prelingeau plantele până la etajele inferioare, mirosul cafelei de specialitate abia pisate ne făcea să întindem mâna după o ceașcă- am avut și eu pornirea de a-i lua unui tip de sub nas licoarea aburindă cu zaț, portocalii în fruct își strângeau frunzele a “Ciu-ciu, suntem cocoțate și nu ne-ajungeți!”, oamenii vorbeau tare, fără a fi deranjanți, muzica suna liniștitoare, clădirile se înmuiau sub atingerea constantă a brizei sărate, ce mai? Paradis mediteranean.

Aș mai fi poposit la o terasă, la un flamenco, după sesiunea lungă de pozat puzderia de grafitti-uri, liliputele galerii de artă și orice petic de frumos întâlnit la lumina felinarelor, însă surorile mele, pe jumătate mușcate de frigul care venea la braț cu seara, pe jumătate ciupite de chinul de a aștepta după mine, mi-au tăiat macaroana. Tocmai acum și-au găsit să îmbătrânească, când m-a luat și pe mine pofta de viață de seară?
Am încheiat ziua populând terasa plină de scaune goale a AirBnb-ul în care am avut cazarea, privind aglomerația de stele care se bălăcea în mare, timp în care ne feream de balustrada din plastic tremurător a balconului nostru de la etajul 17. Vă zic: apartament-capcană, nu-l recomand cu niciun chip. Dar n-a fost bai, sora cea mare a dat dovadă iar de responsabilitate.

A doua zi, ne-am propus un program mai blând. Am luat un Uber și-am coborât, într-un cor de chiorăit de mațe, în fața Mercado Central, istorica piață agro-alimentară care ne promisese o masă de prânz tradițională și îmbelșugată: paella valenciană (cu bucăți obraznice de carne de pui și iepure), făcută sub ochii noștri care băleau ba de poftă, ba de silă. De, suntem diferite, dar măcar gusturile nu ni le disputăm. Apoi seafood din toate sortimentele: scoici, creveți, calamari, pești, sepie, toate picurate cu nectarul lămâilor coape sub soarele abundent, patatas bravas (pătrățele de cartofi prăjiți mototoliți sub un sos rozaliu de maioneză cu boia, bun de-i cauți urmele și pe dosul farfuriei), fructe proaspăt snopite turnate apoi în pahare transparente înțepate de paie, cremă catalană cu scoarță de zahăr ars, care se ciobește când o trosnești cu lingurița, o porție triplă de fartons (baghete spongioase mozolite cu zahăr tos) care se iau și se botează într-un pahar cu horchata. O băutură tulburată în care-ai crede că au fost tocate mentosanele copilăriei noastre, când colo, ingredientul de bază sunt tiger nuts, niște tuberculi mici, populari în Spania, ușor dulcegi, fibroși, cu un conținut vânjos de magneziu și potasiu. Vă dați seama câtă energie stă într-o astfel de licoare? Pfuuu, și nu mi-a dat prin cap să le-o servesc surorilor în zilele de cutreierat muzee!

Apropo de muzee. După ce piața ne-a lovit vârful nasurilor cu ușa, înainte să apucăm să gustăm din toate cele, căci la ora 15 se puneau lacătele pe toate tarabele și frigiderele, am răsturnat pe masa unei terase din proximitate stridiile mele bâltoase, polpo alla Gallega (tentacule de caracatiță măcelărite măzgălite cu boia afumată) și fresh-ul de cocos cu căpșuni luat Denisei ca să-i înlăture greața adâncă de mers în continuare pe jos.
Iar dacă tot ne așezaserâm la masă și foamea țipa la noi ca apucata, ne-am tolănit la un altfel de prânz, specific locului: meniu cu trei tapas (pe alese dintr-o varietate largă de fructe de mare și pești, chorizo, patatas brava, bruschete care mai de care), o paella sau fideuà, la alegere, plus desert ori cafea. Nu ne-au mai încăput nici coatele pe masă când ne-au adus tigaia cu fideuà brodată cu fructe de mare. Iar de ridicat, greu, foarte greu după asemenea ospăț, a fost nevoie să ne îmbrâncim una pe alta.

Abia atunci s-a cerut cu adevărat o plimbare. Vă recunosc, nu m-am uitat nici din greșeală la Deni, de teamă să nu mă nimerească cu înțepătura privirii. Și am luat-o spre Barrio Del Carmen. O splendoare, cel mai cel cartier dintre toate. După un tur făcut cu gâtul rotit panoramic, pentru a cuprinde fiecare dintre edificiile și casele monumentale, ni s-au pierdut ochii în miezul tarabelor cu vase și suvenituri de lut glazurat ale târgului permanent, aș spune. Nu mă întrebați cum am reușit, dar n-am achizionat nimic. La drept vorbind, cu Mădă, gardianul banilor, abia îndrăzneam să mă opresc și să mă uit. Așa că mi-am adunat ochii din grămada încâlcită de globuri oculare aruncate pe diorama unei bucătării de vară ticsite cu blide manual pictate și-am semnalizat plecarea triadei mai departe.

În drum spre Torres de Serranos, poarta medievală a Valenciei, am zărit o soră vitregă a Colosseum-ului, arena care, sper, nu mai găzduiește teribilele lupte cu tauri. Puțin mai încolo, cum mergeam noi rătăcit, pe partea dreaptă, s-a făcut o intrare nemăsurat de înaltă. Acolo zăcea de șase secole “Museo del Corpus-Casa de la Rocas.”
I-au spus muzeu în loc de depozit pentru că am avut voie să ne vârâm capul înăuntru. Iar după ce am văzut niște corpuri care ne întreceau fantasmagoric în înălțime, am intrat cu totul. De curiozitate, pentru a ne lua la măsurat cu ele. Am tras-o imediat și pe Mădă înăuntru, căci ea e mai înaltă. Deni scăpase, rămăsese înțepenită pe o bancă în fața târgului. De teamă să nu ne sune din cinci în cinci minute, cum îi e obiceiul, ori să cheltuiască ce agonisise în contul Revolut, i-am luat cu titlu de împrumut telefonul. La drept vorbind, aveam pretextul bun că pozele ei ieșeau mai colorate.

Ei bine, statuetele acestea deșirate, precum și carele alegorice din dosul lor, sunt folosite de două ori pe an, în timpul procesiunilor stradale de Paști și de Corpus Christi, dacă nu gafez. Dar am verificat trei surse. Ele întruchipează personaje din Vechiul și Noul Testament, iar la începuturi aveau un scop precis: de a răspândi catolicismul în rândul oamenilor. Astăzi, giganții sunt simboluri de seamă ale culturii valenciene, aducând de fiecare dată festivitățiilor religioase o notă ludică, căci obiectivul, nici n-are sens să mai zic, a fost atins și răsatins.

La Grădinile Turia, un complex de parcuri și locuri de joacă creat pe albia fostului râu al orașului, care-l străbate de la un cap la altul, n-am mai ajuns. Mi-ar fi plăcut să mergem în șir indian, fiecare călare pe bicicleta ei semeață, însă, acum c-o scriu, mă bucur că n-am mai apucat: cine știe ce boroboanțe s-ar mai fi întâmplat? Copilăria noastră a fost presărată des cu capete sparte, urechi despicate, brațe rupte, genunchi îndoiți… Lăsați, mi-a fost și mie mai ușor așa.

Cât privește Plaça Redona, puteam ajunge, acolo nu ne pândea niciun pericol, căci e o clădire-n cerc, n-aveam cum să le pierd, dar câte să faci în doar trei-patru zile? M-am bucurat însă că apucasem să o văd la vizita trecută.

Gata, o scurtez, nu de alta, dar cred că nici surorile mele n-or să aibă atâta răbdare să citească epopeea noastră valenciană.
În zilele următoare, ne-am lungit pe plajă, am făcut o baie rece, noi și milioanele de alge, am mâncat tortilla de patatas (omletă spaniolă în care cartofii sunt vedeta) și bocadillo de jamón ibérico (baghetă crocant de proaspătă secerată la mijloc și îndesată cu felii lungi de jambon), ceea ce m-a dus cu gândul la pelerinajul făcut anul trecut, pe Camino de Santiago, ne-am plimbat la apus pe faleză și am făcut mici cumpărături care nu ne-au mai încăput în cele trei valize.

Mă pregătesc să închid mărturisindu-vă că dacă aș fi îmboldită să mă mut din țară undeva în Europa, Valencia ar fi o variantă demnă de luat în seamă. Mi se arată drept una dintre cele mai echilibrate destinații de pe continentul care îmi e mamă. Iar alegerea mi-a fost validată de Forbes, care a pus acest oraș pe poziția 1 a destinațiilor de locuit în 2025. Ar putea și surorile să ajungă rapid…doar zic.

Râd eu râd, căci nu mi-a fost deloc ușor cu ele: spălat la fund, schimbat scutece, culcat, trezit, îmbrăcat, făcut teme, dus și luat de la grădiniță și de la școală, încasat pedepse pentru ele, certat cu prietenele pentru ele, furat și stricat lucruri și haine, invadat intimitatea și citit jurnalele, băgate pe gât când voiam să merg și eu afară sau la petreceri… Dar nici nu pot, și nici nu vreau, să-mi imaginez cum ar fi fost fără ele.
Mai mult, procesul meu terapeutic m-a adus de ceva vreme în punctul în care pot să-mi privesc viața, și copilăria, pe de-a-ntregul. În echilibru. Astfel, am ajuns să conștientizez și ce abilități am dezvoltat ocupând rolul de soră mai mare: empatia, responsabilitatea, implicarea, grija, atenția și observarea, acordarea sprijinului, generozitatea, înțelegerea și acceptarea diversității, inițiativa, perseverența, reziliența, curajul, spiritul de leader. Și lista ar mai putea continua mult și bine.
O să pun pe a doua coloană a listei și părțile de umbră pe care mi le-a adus acest rol, după cum spuneam, pentru a vedea echilibrul: nedreptatea, supraresponsabilizarea, parentificarea, o doză mare de vinovăție ori de câte ori mi-am permis să fac ceva pentru mine, dificultatea de a primi grija, atenția și iubirea celorlalți, fiind obișnuită doar să mi se ceară și să ofer (din această cauză am și ajuns ca în fiecare dintre relațiile de cuplu și de prietenie să dau în mod dezechilibrat față de cât primesc), o oboseală emoțională cronică, stress, anxietate, precum și un spirit crud de sacrificiu.

Privind în jur la cei și cele care nu au avut parte de frați și surori, realizez cât îmi sunt de pline sufletul și viața, cât confort emoțional îmi aduce gândul că nu sunt singură, că, orice ar fi, le am pe ele, și cât am evoluat datorită lor și a relației noastre strânse.
Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să fiu prima născută, a doua sau a treia. Și nici pe ele. Suntem diferite, da, firește, însă pe cât de departe ne țin unele căutări, curiozități, pasiuni sau valori, pe atât de aproape ne aduc acum sentimentele reciproce de iubire și de grijă, precum și implicarea în munca comună de a rămâne apropiate și împreună.
Privind înapoi, pe lângă pasul pe care învățam să-l fac în zilele petrecute în Valencia, conștientizez nu doar că am reușit să-l fac, ci că i s-au mai alăturat câțiva. Da, ajută și la asta introspecția: te sprijină să te poziționezi în locul tău de drept.

Trei. Indiferent în ce ordine, important este că suntem în continuare trei. Un ciclu complet: trecut, prezent și viitor. Simbol al echilibrului.

Chiar: tu ești singur, singură? Sau mai ai frați, surori? Sunt curioasă cum ți-a fost și îți e ție în dinamica aceasta de familie. Scrie-mi, sper că a ajuns la tine faptul că am deschidere.

Pe curând…când îmi doresc să te găsesc și mai bine decât ești acum.

Sabina.