Nu mai gândi, acționează!

Uneori am tendința să cred că am eșuat: profesional, relațional, personal, uman. Prima reacție? Frica. Prima acțiune: victimizarea, soldată cu o baltă de lacrimi și ghemotoace de hârtie pe care le regret apoi, că, de, sunt ecologistă. Ce fac după? Trag aer adânc în piept și-mi dau voie să gândesc cât se poate de realist: nimic din ceea ce mi se întâmplă nu o să dureze decât atât cât îi dau eu voie. Am citit un articol dintr-o revistă de psihologie care spunea că orice emoție (mai puțin cele date de un doliu) se consumă după 6 minute. Și că ceea ce urmează după ține doar de alegerea noastră de a o prelungi, alimentând-o.

Ei bine, eu aleg să nu-mi mai fac rău singură. Dincolo de faptul că tai trena care vrea să se prindă de emoțiile mele, gândesc că nimic din ceea ce ar putea fi numit generic eșec nu se aliniază cu mine. Eu nu am eșecuri, eu am provocări.  Mxim probleme. Iar atâta timp cât am probleme, e foarte bine. Pentru că orice problemă are o soluție. Am învățat asta la matematică, în clasa a 11-a, când am avut norocul să  rămân corigentă pe vară. Studiul intens și meditațiile m-au propulsat apoi în topul celor mai buni elevi din clasă. Și am luat și bac-ul din prima, chiar dacă la matematică am luat nota 5. 00. Notarea făcându-se de la 1-10, nicidecum de la 1-5, dar ce mai contează?

Așadar, dacă e să vorbesc despre eșec, îl văd ca pe conștientizarea punctului în care mă aflu, ca pe imboldul de a lua o decizie (sau de a face față uneia), ca pe un buton de refresh și, poate cel mai important, ca pe o întorcere la mine. Niciodată nu mi-am privit nereușitele ca pe niște eșecuri, ci ca pe niște provocări de a merge mai departe altfel decât până atunci, căutând soluții noi.

Drept urmare, nu rămân blocată, indiferent că vorbim de: neînțelegeri familiale, prietenii încheiate, povești de dragoste consumate, examene picate cu note rușinoase, roluri pe care mi le-am dorit mult, dar cu care poate n-a plecat în gând niciun spectator acasă, datorii ce păreau că nu vor mai putea fi nicicând achitate, bilete de vacanțe aruncate, diete soldate cu spitalizare etc.

Crezul meu este că atrag doar întâmplările, proiectele, relațiile și oamenii de care am nevoie pentru a evolua. Iar evoluția presupune căderi. Din ele învăț, ele mă motivează, mă ambiționează, mă determină să mă ridic și să fac o schimbare atât de necesară. Și ce dacă vin la pachet cu nevoia masochistă de a da cu mine de pământ când mi-e lumea mai întunecată? Am uneori o nevoie acută să cad cât de jos se poate, doar așa ridicarea îmi va părea spectaculoasă. Iar atâta timp cât numărul ridicărilor se menține în fața căderilor, e tot ce contează.

Asta a fost și tema ediției din acest an a Festivalului Național de Teatru Tânăr “Ideo Ideis”, Alexandria: “Tu cât ai dat cu fail?” Altfel nu cred că aș fi abordat acest subiect aici, în scris, sau acolo, într-un mod cât se poate de ludic, alături de cei 12 liceeni, membrii ai trupelor de teatru băimărene “Absent” și “The Snoop”, coordonate ireproșabil de doi dintre actorii Teatrului Municipal Baia Mare: Dragoș Călin și Raul Hotcaș.

La vârsta adolescenței, eșecul poate să fie cu atât mai periculos pentru că vine pe un fond de o vulnerabilitate acerbă, cu lipsă de experiență și cu o nevoie neîmpărtășită, de cele mai multe ori, de ascultare, înțelegere, acceptare, susținere. O nereușită cât de mică poate face din fiecare și o victimă a bullying-ului. Nu reiau, dar dacă sunteți curioși, puteți citi aici pe larg despre asta.

Ce am făcut? În fiecare dintre cele 3 zile de ateliere de dezvoltare personală prin teatru, le-am propus exerciții și jocuri, testate alături de cei care mi-au fost îndrumători, traineri, psihologi sau profesori, cu scopul de a-i ghida spre recunoașterea unui moment de fail, a senzațiilor și a sentimentelor pe care le-au experimentat,  a însemnătății pe care o are și o dau eșecului, dar, mai ales, i-am condus cu întrebări spre identificarea lucrurilor pe care pot să facă pe mai departe și cum pot ajunge să privească o nereușită ca pe o provocare.

Am plecat de la un exercițiu simplu: s-au format două cercuri a câte 6 participanți și tot ce aveau de făcut era să sară pe două picioare. La început individual, apoi câte 2, câte 3 etc. până când se ajungea la o săritură sincron în 6. Dificultatea venea din faptul că fiecare nouă formulă începea de la același paticipant. Adică: dacă eu pornesc prima cu săritura individuală, după ce fiecare membru o execută, trebuie să se ajungă iar la mine ca s-o pornesc pe cea în doi. Nicio formulă nouă nu începe până nu au trecut prin ea toți cei implicați. Regula de bază: de câte ori se strică ritmul, indiferent unde s-a ajuns, se reia de la fomula de 1.

Ce a scos la suprafață această activitate? Frica. De penibil, că sunt considerați, fiecare în mintea lui, “prostul/a grupului”, frica că din cauza unuia/uneia, cercul de 6 nu va reuși să finalizeze exercițiul, frica că se fac de râs, frica că ”nu pot, nu știu, nu sunt în stare”.

Cum i-am susținut să depășească aceste obstacole mentale? Prin conștientizarea faptului că toate aceste gânduri sunt umane și că, totodată, le parazitează atenția, concentrarea și posibilitatea de a-și păstra mintea liberă pentru a continua și a găsi soluții adecvate pentru a duce sarcina la bun sfârșit.

Apoi: că nu le sunt de ajutor scuzele, vinovăția sau gândul că sunt oaia neagră a grupului (fiecare are scăpări firești de atenție), că numai încercând pot descoperi strategii noi și reușita, că o încercare nereușită este o șansă de a o lua din nou de la capăt (cu conștiința faptului că dacă ai încercat de 2-3 ori aceași tactică și nu a funcționat, trebuie schimbată abordarea,), că există posibilitatea să se surprindă pe ei înșiși/ele însele reușind și, preferata mea: “Nu mai gândi, acționează!”

Dacă poți să te lași în pace, să te debarasezi de vrăjitoarea aia mică din mintea ta, care-ți șoptește cuvinte de descurajare, și să treci la acțiune, ești salvat/ă. Iar ei, cu antrenament și atenția îndreptată spre felul în care simt și gândesc fiecare acțiune, s-au salvat.

Salvarea a apărut în momentul în care a intervenit oboseala fizică, care a înghițit vrăjitoarea cu gânduri negative. Atunci, atenția s-a mutat imediat de pe ei, ca indivizi, pe grup și pe obiectivul comun. La fel s-a întâmplat cu cele 3 momente de furie și frustrare care stăteau să bubuie într-un mare conflict. Nu am intervenit să îi despart, nu i-am tras de urechi și nu am făcut pe consilierul, le-am fost însă sprijin. Imperceptibil, probabil. I-am ajutat să se simtă în confort cu trăirile lor, să le înțeleagă, să le accepte și să le depășească. Pentru că de asta am avut și eu nevoie de fiecare dată când eram doborâtă: să simt că nu sunt singură, că mă investește cineva cu atenție, grijă, încredere, că e acolo pentru mine, ca o plasă de siguranță, când iau primele lecții de zbor și știu că urmează să cad de câteva ori până mă voi înălța singură. Nicidecum să mă certe, să mă facă să mă simt prost sau să mă pedepsească.

Da, la acest joc, și nu numai la acesta, a ieșit la suprafață frica, un material de lucru generos. Când reușești s-o depășești și vezi că i-au luat locul atenția, concentrarea, determinarea, responsabilitatea, încrederea, comunicarea dincolo de cuvinte, descoperirea unor soluții noi, autocontrolul, bucuria de a greși, prinzi un curaj nebun și abia aștepți o nouă provocare pentru a converti sentimentul ăsta ticălos, care încearcă să te roadă pe dinăuntru, în putere.

Dacă le-ați fi văzut chipurile… Săreau de mai bine de o oră, într-o sală sufocată de soarele de august, dar nu mai simțeau nici sete, nici căldură, nici oboseală, doar curaj, provocare, implicare, încredere. De ce? Pentru că deveniseră o echipă. O echipă cu un obiectiv comun. O echipă închegată din frica depășită a fiecăruia, din capacitatea de a gestiona situațiile de conflict, din ambiția comună de a se ridica după ce s-au prăbușit, din satisfacția gândului că au rezolvat împreună exercițiul, din încrederea dobândită în sine și în grup. Doar împreună puteau s-o facă. Era suficient ca unul singur/una singură să rămână blocat/ă în frică și neputință pentru ca exercițiul să fie etichetat drept un joc stupid.

A fost minunat să mă amestec printre ei și să observ declick-ul care a dus la abandonarea orgoliului și a fricii, apoi la înflorirea curajului și a încrederii fiecăruia. Fail nu dai când greșești, ci când renunti, când te păcălești că ai încercat toate soluțiile și te lași pradă neputinței. Pentru mine, abia aici își face apariția provocarea: când pare că toate drumurile se înfundă și nu mai pot ieși din labirint. Atunci încerc să mă detașez de încercările anterioare și să privesc acolo unde nu m-am uitat niciodată. E ca la Solitaire. Sigur stă ascuns în spatele unui teanc As-ul ăla care-mi va pune în ordine toate cărțile, dar pe care, din frustrarea că nu se aliniază lucrurile cum mă așteptam, nu l-am mai putut vedea.

Concluzia? N-am folosit niciodată termenul de “eșec” la adresa mea, dar l-aș introduce cu sensul de etapă premergătoare reușitei.

Pentru întrebarea și invitația la introspecție pe care au făcut-o celor peste 200  liceeni veniți la festival, le mulțumesc organizatorilor Ideo Ideis.  Alături de ei, de traineri și de mentori, se cultivă încrederea unei generații. Iar o generație crescută fără frică e o locomotivă, nu un vagon forțat să meargă după cum i se impune.

P.S.:

Să găsești bucuria în greșeală, imediat ce ai comis-o, e o putere. Mulțumesc, Ale A., Ale B., Darius, Edy, Emilia, Iulia, Leea, Pamela, Sabina, Șerban, Shule, Mihai.

Ideo Ideis este: http://ideoideis.ro/despre-festival